Panzer's Blog

Just the usual nobody... and sometimes a blogger...

Aviația română la ora F-16

Am si eu o mică nelămurire. Dacă ne-am hotărât să ne modernizăm armata și să cumpărăm avioane, de la americani, de ce naiba a trebuit să dureze atât? Facem abstracție de faptul, că e criză și problemele bugetare și sociale sunt la ordinea zilei, nu acest aspect mă interesează. Mă interesează, de ce a trebuit să plantăm în pământ atâtea Mig-uri 21 și să băgăm în morminte atât de mulți piloți tineri ca să ne dăm seama că chestiile alea nu mai zboară decât în documentarele istorice.

Mig 21, indiferent de toate îmbunătățirile făcute și de toți banii băgați, este un avion depășit. Trebuia schimbat, de cel puțin 10 ani. Plus că, într-un caz real de luptă cu un avion modern sau cel puțin o generație mai nouă, este precum, o luptă dintre o praștie și o pușcă. Acum sincer vorbind, pică un avion, pică două, trei, ai deja câțiva piloți morți, începi să te gândești că ceva e înneregulă cu ele. Până la urmă este o chestie simplă, pe care din câte știu eu, o înveți dealungul vieții, se numește „uzură fizică” și „uzură morală”. Bine, două chestii...


Și ce este trist, este că acest aspect este prezent peste tot în armata, aviația și marina romană. Echipamente și vehicule vechi și ieșite din uz care nu mai fac față cerințelor actuale și care duc la rănirea și moartea unor oameni. Oameni care nu vor decât să-și facă datoria față de țară și sunt buni patroți, dar n-au cu ce.

Și pentru cei care zic, că le-am luat F-16 -urile astea la mâna a două, că sunt uzate, că asta sau pe dincolo... Aveți și voi dreptate acolo, dar de precizat că un F-16 ( chiar eu un avion bun, și amercianii îl mai au în serviciu activ până în 2025) nu este un Mig-21 care trebuia pus de mult în muzeu, nu să fie folosit ca să-și frângă aripile tinerii noștri piloți.
Mai Mult

Arbeit macht frei

Munca te eliberează”. De tot și de toate. Sau mai bine spus, cum noi înșine, inconștient transformăm companiile multinaționale și nu numai, în lagăre de muncă. Căci până la urmă, noi suntem de vină. Noi, deoarece ne-am obișnuit să nu ne asumăm vina, să aruncăm cât putem vina pe alții. Noi, cei care suntem niște simpli sclavi, iar compania, stăpânul care ne mai aruncă câte un os, când se plictisește.

Haideți acum, să fim serioși. E normal pentru o companie sau o firmă se te muncească cât mai mult și să te plătească cât mai puțin. Este o chestie universală. Dar totuși, nu te leagă nimeni acolo, în lanțuri și te pune să dai la vâsle, motivându-te din când în când cu o lovitură de bici. Nu-ți pune nimeni pistolul la tâmplă și te forțează să stai 12-13 ore la locul de muncă. E alegerea ta, inechivocă.

Astfel ajungem să muncim pentru alții mai mult decât pentru noi. Și până la urmă pentru ce? Pentru bani? Apuci să te bucuri de toți banii pe care-i câștigi când petreci între 12 și 15 ore de muncă. Contează cu ceva, că după câțiva ani petrecuți în această forjă ajungi o epavă sau mai rău. Mai contează atunci, câți bani ai?

Pentru afirmare și faimă? Nu cred că îți va ridica nimeni statuie sau vei fi trecut în istoria companiei, dacă muncești până la epuizare. Vei deveni o simplă statistică ca mulți alții. Un simplu soldat. Te consideri altfel decât restul și visezi la o funcție mai mare care, îți va face viața mai ușoară? Fals. Ca tine sunt sute și o funcție mai mare nu implică niciodată mai puțină muncă. Merită oare, să urci până în vârful muntelui precum Sisif ca apoi, să o iei din nou de la capăt?

Pentru un viitor mai bun? La fel și cu banii, mai ai timp să te bucuri de viață când pierzi jumătate de zi la locul de muncă. Mai ai timp de altceva? Viața socială deja devine un lux. La fel și somnul.

Recunosc că, este în natura noastră să nu ne mulțumim cu puțin și întotdeauna,  vom vrea mai mult, dar totuși ce motiv poate fi atât de important încât să muncești precum un ocnaș până la epuizare. Care ar fi acela?
Mai Mult