Panzer's Blog

Just the usual nobody... and sometimes a blogger...

My december


Decembrie. Crăciun. Nu simțiti, că parcă nu mai are aceași semnificație ca atunci, când eram mai mici și când totul părea învăluit în seminificații pe care încercam să le deslușim. Simțeam sărbătoarea cu toată ființa. Atunci când, abia așteptam să facem bradul și priveam pe geam cu ninge peste un oraș adormit și așteptam să vină Crăciunul. Când totul ni se părea atât de frumos și plin de magie.

Timpul, însă schimbă tot Mai mult viața în general cu ideile și conceptele, pe care ni le încrustează în subconștient. Ne schimbă percepțile, trăirile sau idealurile. Și până la urmă pentru ce, căci inevitabil ajungem să ne amintim și să ne gândim la lucrurile care le-am uitat. Și totuși de ce râmânem agațați în trecut, ancorați la lucrurile pe care le-am făcut, la lucrurile pe care am fi putut să le facem sau la lucrurile pe care n-am vrut să le facem și de ce am ales să facem acele lucruri. Trecutul rămâne intipărit în mintea și sufletul nostru și ne urmărește întotdeauna. Timpul niciodată nu vindecă, complet. Cicatriciile rămân și vor râmâne până la sfârșitul vieții.

Nu putem scăpa de trecut, ne urmărește toată viața. Sau probabil, poate că nici nu vrem să scăpam, de complacem cu ideea, acceptăm și lăsăm lucrurile cum sunt. De ce? Căci, viitorul e un drum neumblat, un drum netrasat și nu știm în ce direcție să o luăm și unde va duce. Și doar acest lucru ne sperie, în adâncul subconștientului nostru. Pentru că, sincer, cred că aceasta este o trăsatură definitorie a condiției umane. Frica de necunoscut, teama de ce nu cunoaștem. Ne temem de viitor, ne temem de schimbare și de nesiguranța pe care o aduce, ne temem de riscurile la care suntem puși în imensul hazard al vieții.

Și probabil de aceea preferăm să trăim în trecut, să ne întoarcem la lucrurile pe care le știam, care ne dădeau confidență și tărie. Suntem lași și fugim calea necunoscutului, din calea inevitabilului. Încercăm să ne ascundem în lucruri pe care le știm și pe care le cunoaștem cu toate că nu mai vrem acest lucru, cu toate că încercăm să scapăm de ele, dar ne complacem. Suntem lași și îndurăm.

Suntem lași și îndurăm, dar păstrăm încă speranța. Speranța, care n-a avut putere sau poate curaj, să părăsească cutia Pandorrei și a ales să trăiască cu oamenii, dar cât ne putem baza pe această speranță. Este ea, atât de puternică? Sau se transformă în ambiție și atunci pierdem imaginea în ansamblu. ”Ambiția este ultimul refugiu al eșecului”. La fel ca de viitor, ne e frică de eșec, ne frică să cădem indiferent, cât de sus suntem. Ne e frică de propriile noastre alegeri și consecințele pe care le succed. De aceea ne ambiționam până în neant, cu idei și concepții destinate de la început sortite eșecului.

Frică. Trebuie să trăim cu frică și trebuie să învățăm, să o controlăm, trecutul trebuie să rămână trecut și să canalizăm toate resursele spre viitor. Să înțelegem frica și să trăim cu speranță.”Cel ce nu are speranța că va învinge, deja a pierdut”.

1 comentarii:

dyutzza spunea...

Eu tot am speranta ca vei mai scrie pe aici. Ce tot astepti ? :)

Trimiteți un comentariu